Paharul imi spune sa tac, cuvintele imi spun sa strig si muzica imi spune sa plang. Vopseaua de pe tablou se scurge si-mi lasa sufletul gol si patat. Sunt pete ce nu se sterg, nu se acopera, nu se ascund. Sunt pete de care sunt mandru, pete care ma definesc. Formeaza ADN-ul spiritului si-mi trebuie cu disperare altele noi pentru a nu ma afunda in mocirla, in uitare, in frustrari. Mi-am inmuiat pensula in ganduri si desenez. Apoi sterg, iar desenez si iar sterg, si nu ma opresc. Stiu ca atunci cand ma voi oprii probabil voi fi mort. Doar corpul va merge fara mine lipsit de suflu, de zambete de teluri.
E liniste si nu mi-e teama. Mi-e teama doar ca zumzetul ala plin si greu o sa-mi umple iar creierii si o sa ma doara. O sa ma doara neputinta de a schimba ceva, neputinta de a intoarce lucrurile dupa cum vreau. Culoarea violet imi zambeste, se incrunta, imi spune ca viata nu-i o linie si apoi trece. Data viitoare ce culoare imi va surade? Ce culoare voi pune pe tablou? Traiesc in culori vii pe un fond gri dar uniform. Vreau culori!
Apas un buton. Aud un ras care ma incalzeste. Mi-e cald dar mi-e bine. Mi-e bine pentru ca stiu ca totul se schimba. Nu stiu cand dar imi e bine asa sa stiu ca exista speranta. Fericirea e grea cand e monotona. Fericirea e un concept, o idee, o utopie. Ea nu exista decat in fractiuni limitate de timp. E varful unui munte. Il urci, esti acolo, te bucuri de moment si apoi cobori. Nu poti sa stai o viata in varful unui munte. Nu poti sa stai o viata.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Te destrami in ganduri policrome.
Trimiteți un comentariu