Cand le stiam pe toate...

Am dat intamplator prin periplurile mele peste textul de mai jos. E clar ca omu' nu e zdravan:





' Nimic special. Monoton. Sentimente 'cerebrale' fara nicio tresarire interioara, fara fior. Nimic stabilit. Totul confuz dar calm. Viata trece subtil. Cunosteam totul. Puteam totul. Nimic nu era peste puterile mele, si asta pentru ca nimic nu-mi afecta sufletul. Nu simteam mai nimic decat foarte rar si foarte putin... superficial si mai ales cerebral. Deriva era clara si ajunsesem sa o imbratisez fara probleme. Pana cand...pana cand....



Pana cand...o expresie, un zambet, o scanteie, o clipa de viata, un drum, apa, noapte si...o atingere usoara... mana se plimba, buricele degetelor iubesc si... un munte, un vulcan de emotii, de stari, un milion de ganduri pe secunda si totusi niciunul concret, un val de caldura, nimic altceva nu conteaza, clipa se suspenda, se opreste in asteptarea urmatoarei mult mai intensa, si... si brusc... inapoi la realitate.



Nimic special. Monoton. Totul confuz si calm. Dar nu foarte calm. Regret. Nu mai cunosc totul. Nu mai pot totul. Sunt multe lucruri peste puterile mele dar sufletul e inca acolo. :) '





Ia de mai intelegi ceva daca poti din ce scriu unii. Tre' sa recunosc insa ca e interesant stilul.